Cum a fost la clubul de lectură cu Roxana Dumitrache
și cât de vizionară a fost Sofia Nădejde
Ultima întâlnire din 2025 a venit cu voci puternice, cu opinii care s-au legat unele de altele, cu idei care au rămas suspendate mult după ce s-a terminat discuția. Nu pentru că nu am fi ajuns la concluzii, ci pentru că miza a fost alta: să stăm în disconfortul întrebărilor. Am citit și dezbătut ”Patimi” de Sofia Nădejde, dar, inevitabil, am vorbit despre noi.
Feminismul de atunci și feminismul de azi
Discuția a pendulat constant între două lumi: feminismul de la sfârșit de secol XIX și cel din prezent. Feminismul Sofiei Nădejde era unul al urgenței. Un feminism al dreptului de a exista în spațiul public, de a vorbi, de a scrie, de a contrazice. Un feminism care nu cerea validare, ci își făcea loc cu forța argumentului.
Feminismul de azi pare să aibă alte instrumente, alte lupte, alte contradicții. Și poate tocmai de aceea lectura Sofiei Nădejde a funcționat ca un memento: multe dintre întrebările noastre nu sunt noi. Doar limbajul s-a schimbat. Dar Roxana a avut grijă să ne răspundă la absolut orice întrebare, fiecare răspuns fiind argumentat.
Cât de vizionară a fost Sofia Nădejde
Mi se pare incredibil cât de înaintea timpului ei a fost Sofia Nădejde. Nu doar ca scriitoare, ci ca gânditoare socială. ”Patimi” nu e un roman comod. Personajele ei fac alegeri greșite, dureroase, uneori ireversibile. Dar tocmai în asta stă forța lui: refuzul de a oferi modele ideale.
„Madame Bovary, c’est moi, cum spune Flaubert”, a amintit Roxana Dumitrache.
„Poate fiecare dintre noi e sau a fost Matilda și a făcut alegeri care ne-au boicotat fericirea”. O frază care a tăcut mult în sală.
Matilda nu e un personaj pe care să-l judeci ușor. Și poate nici nu ar trebui. Discuția a mers spre ideea de responsabilitate, condiționare socială, lipsă de opțiuni reale. Cât din alegerile ei sunt ale ei? Cât sunt rezultatul unei lumi care nu îi oferă alternative?
Inevitabil, discuția s-a mutat din literatură în viață.
De ce există Strada Fetițelor?
Un moment aparent secundar a deschis o dezbatere amplă: de ce există o stradă numită „Strada Fetițelor” în București? Ce spune o astfel de denumire despre felul în care societatea a privit — și poate încă privește — femeile? Ca diminutive, ca obiecte fragile, ca ființe care nu cresc niciodată pe deplin în spațiul simbolic.
Nu am ajuns la un răspuns clar, dar întrebarea a rămas.
Despre mamă, Dumnezeu și limbajul violenței
Un alt fir al discuțiilor a fost limbajul. Roxana Dumitrache a amintit de înjurături. De ce, în limba română, cele mai multe sunt „cu mama”? A apărut aici referința la Vintilă Mihăilescu, care spunea că în înjurăturile românești concurează Dumnezeu cu mama. Două figuri fundamentale, sacralizate, puse în centrul violenței verbale. O observație care a stârnit râs nervos, dar și multă reflecție.
Ce spune asta despre raportarea noastră la autoritate, la sacru, la feminin?
Nu avem toate răspunsurile. Și poate că nici nu trebuia să le avem. Ultimul club de carte din 2025 a fost mai puțin despre cartea citită „corect” și mai mult despre ce face literatura când e lăsată să respire: deschide fisuri, creează punți, scoate la suprafață lucruri incomode.
”Patimi” a fost pretextul. Sofia Nădejde, ghidul. Iar discuția noastră, dovada că unele texte nu îmbătrânesc, ci ne așteaptă să fim pregătiți pentru ele. Ne revedem anul viitor. Cu alte cărți. Aceleași întrebări mari.
REZERVĂ LOC la clubul lunii ianuarie. Ne vedem la Scara 0, în București, pe 31 ianuarie. Iar cu o săptămână mai devreme, pe 24 ianuarie, chiar de Ziua Principatelor, mergem la Pitești, la Tucano Coffe, după care vizităm Memorialul Închisoarea Pitești.
