Epidemia de scris a oamenilor care vor să fie văzuți

Despre jurnal, presiunea de a fi prezent și scrisul ca mecanism de supraviețuire

Am început să scriu înainte să știu de ce scriu, cu mult înainte să mă gândesc la literatură, la public sau la rostul meu pe lumea asta, într-un moment în care scrisul nu avea nicio legătură cu ideea de a fi citit, ci era pur și simplu singurul loc în care puteam pune ce trăiam, fără ca cineva să intervină, să corecteze sau să explice în locul meu.

Jurnalul meu nu era neapărat frumos (deși alesesem unul colorat și grafică pe interior), nu era coerent și nu era gândit pentru nimeni, fiind doar un caiet în care puteam scrie fără ca cineva să-mi spună că trăiesc greșit ce trăiesc, iar această libertate de a formula fără reacție imediată a fost, retrospectiv, prima lecție importantă despre ce face scrisul posibil pentru oameni.

Abia mai târziu am înțeles de ce scrisul funcționează atât de bine ca mecanism personal, pentru că în scris nu trebuie să ai dreptate, nu trebuie să fii convingător și nu trebuie să te aperi, ci poți spune lucruri chiar și atunci când nu știi încă exact ce sunt, folosind formularea nu ca demonstrație, ci ca instrument prin care ajungi să vezi mai clar ce se întâmplă cu tine, într-o lume în care vorbirea cere concluzii mai repede decât pot fi trase.

De la gest intim la presiune publică

Mult timp, scrisul a rămas un gest privat, fără martori și fără miză publică, până când lumea din jur s-a schimbat. Dar asta nu s-a întâmplat printr-o ruptură bruscă. S-a petrecut, mai degrabă, printr-o acumulare lentă de presiuni care au făcut ca prezența să devină obligatorie, opinia să fie așteptată și reacția să fie aproape cerută, iar a nu spune nimic să înceapă să fie interpretat ca absență sau indiferență. În acest context apare ceea ce numesc epidemia de scris, nu pentru că oamenii ar fi devenit dintr-odată mai creativi, ci pentru că scrisul a rămas una dintre puținele forme prin care poți exista public, fără să fii expus complet și fără să fii obligat să susții imediat tot ce spui.

În vorbire ești întrerupt, corectat și tradus pe loc, în timp ce în scris poți ajunge până la capătul unei fraze fără ca cineva să intervină, fără să ți se spună în timp real că greșești sau că exagerezi, iar această diferență aparent minoră schimbă radical raportul oamenilor cu exprimarea.

Scrisul ca fenomen cultural, social, politic și psihologic

Cu timpul, a devenit clar pentru mine că nu este vorba doar despre scris ca practică individuală. Este un context mai larg care îl produce și îl întreține, pentru că, din punct de vedere cultural, scrisul a ajuns să fie primul gest și nu ultimul, apărând nu după ce lucrurile s-au așezat, ci în timp ce se întâmplă, ca o modalitate de a continua mai departe atunci când nu există încă o concluzie. Oamenii nu mai scriu pentru a formula un rezultat, ci pentru a face posibil mersul mai departe, folosind textul nu ca final, ci ca proces.

Social, scrisul a început să ia locul conversației. Și asta nu pentru că ar fi mai bogat, ci pentru că este mai sigur, într-un spațiu în care vorbirea presupune reacție imediată, justificare și apărare, în timp ce scrisul permite formularea fără întrerupere, revenirea asupra ideilor și corectarea lor înainte ca ele să fie puse în circulație. Pentru mulți oameni, acesta a devenit singurul loc în care pot spune ceva fără să fie reduși instantaneu la o etichetă sau la o poziție rigidă.

Din punct de vedere politic, fără să fie vorba de o cenzură declarată, limitele a ceea ce poate fi spus s-au deplasat. Oamenii au învățat rapid nu ce este interzis, ci ce atrage costuri, ce provoacă reacții și ce generează consecințe, astfel încât scrisul nu a dispărut, ci s-a adaptat, mutându-se spre experiență personală și confesiune, acolo unde riscul pare mai mic. Scrisul nu este blocat, ci orientat, iar această orientare produce autocenzură fără a fi nevoie de interdicții explicite.

Psihologic, scrisul ajunge să funcționeze ca un mod de reglare care permite oamenilor să continue să funcționeze într-un context instabil, fiind folosit nu neapărat pentru a înțelege complet, cât pentru a scoate lucrurile din minte și a le pune într-o formă care poate fi gestionată, ceea ce explică nevoia de a scrie mult, de a reveni și de a relua aceleași teme, nu pentru că nu s-a spus destul, ci pentru că nimic nu se fixează definitiv.

Jurnalul care a ieșit în lume

Jurnalul nu a dispărut. Doar s-a mutat din caiet pe ecran și din spațiul privat în cel public, păstrând același gest de bază, acela de a scrie ca să vezi ce ai de spus, cu diferența esențială că acum acest gest este vizibil. Pentru mulți oameni, această vizibilitate schimbă miza scrisului, care nu mai este doar un instrument de clarificare personală, este și un mod de a primi un semn de recunoaștere, o confirmare că există și că a fost observat.

Nu cred că oamenii scriu astăzi doar ca să fie ascultați, ci mai ales pentru a nu dispărea într-un spațiu care se mișcă rapid și în care atenția este fragmentată, astfel încât scrisul devine o formă de prezență controlată, în care ești acolo prin cuvinte, expus până la limita pe care o alegi și sincer în măsura în care poți gestiona consecințele.

Ce ajunge să se scrie și ce nu

În acest context, nu este întâmplător că se scrie atât de mult despre sine, despre stări și experiențe personale, nu pentru că oamenii nu ar putea merge mai departe, ci pentru că au învățat unde se oprește toleranța și ce tip de discurs este acceptabil, astfel încât despre ceea ce simți se poate vorbi, în timp ce despre mecanismele care produc acele stări se scrie mult mai rar. Scrisul nu este evitat, ci canalizat, iar când un mecanism intim este folosit simultan de foarte mulți oameni în același spațiu, apare impresia unei epidemii.

Problema nu este cantitatea de texte. Scrisul începe să funcționeze ca semnal de prezență și nu ca act care duce o idee până la capăt, astfel încât textele apar, sunt văzute, reacționate și apoi înlocuite, generând nevoia de a scrie din nou nu pentru că primul text ar fi fost inutil, ci pentru că miza lui nu a fost conținutul, ci existența publică.

Recunosc aceste texte nu după stil, ci după felul în care par să nu se închidă, pentru că scopul lor nu este să epuizeze o idee, ci să rămână în câmpul vizibilității.

Ce rămâne

Epidemia de scris nu este un fenomen literar, ci unul uman, produs simultan de factori culturali, sociali, politici și psihologici, care creează nevoia unui spațiu în care formularea să fie posibilă fără corecție imediată și într-o lume care confundă tot mai des vizibilitatea cu existența.

Nu cred că această epidemie se va opri, atât timp cât scrisul va rămâne cea mai sigură formă de prezență publică, iar diferența reală nu va fi între cei care scriu și cei care nu. Diferența o vor face cei care folosesc scrisul ca semnal și cei care scriu pentru că nu pot funcționa altfel. Textele scrise ca semn de prezență se consumă rapid, în timp ce celelalte rămân. Și nu pentru că ar fi superioare, ci pentru că nu au fost scrise ca dovadă.