Jurnal de seară: De ce ne fascinează filmele cu criminali?

De ce ne uităm, seara, la cum își fac rău oamenii unii altora?

Uneori, o întrebare importantă apare dintr-un gest aparent inofensiv, aproape reflex, care începe cu mult înainte de a deschide o platformă de streaming și se construiește pas cu pas, din drumul spre casă, din oboseala acumulată după ore petrecute la birou, în trafic sau în spații în care corpul și mintea au fost solicitate constant, din gândurile care se amestecă pe ultimii metri și din nevoia de a ajunge undeva unde nu ne mai cere nimeni nimic.

Intrăm pe ușă, aruncăm cheile pe masă, pe comodă sau pe un raft, lăsăm haina pe cuier sau pe spătarul unui scaun, încălțările rămân unde apucăm, iar gesturile sunt făcute mecanic, fără atenție, ca și cum corpul știe singur drumul, iar mintea rămâne încă prinsă în ziua care tocmai s-a terminat. Aprindem o lumină, deschidem frigiderul fără să știm exact ce căutăm, scoatem ceva rapid, încălzim, tăiem, amestecăm, mâncăm aproape fără să simțim gustul, cu privirea pierdută, cu telefonul pe masă și cu stresul zilei încă prezent în noi.

Ne așezăm pe canapea, cu farfuria pe genunchi sau cu punga de mâncare lângă noi, luăm telecomanda sau telefonul și derulăm prin titluri fără să le citim cu adevărat, căutând mai degrabă o stare decât o poveste, ceva care să ne scoată din noi înșine, din mintea obosită și suprasolicitată, ceva care să ne oprească gândurile suficient de mult cât să nu mai simțim greutatea rămășițelor zilei.

Alegem dintr-o ofertă aparent infinită un serial despre crime, violență și distrugere, nu neapărat că decidem asta conștient, ci dintr-un reflex format în timp, apăsăm „play” și ne lăsăm absorbiți, tratând ceea ce urmează să vedem ca pe o pauză firească după o zi în care am dus prea multe pe umeri.

Serialul ales devine punctul de pornire al unei întrebări care nu apare într-o singură seară, pentru că repetiția și obișnuința transformă acest tip de conținut într-o prezență constantă în viețile noastre, iar violența ajunge să ocupe spațiul liniștii de după muncă, devenind un fundal familiar care spune ceva despre ceea ce ne atrage, despre ce ne ține atenția și despre pragurile de disconfort cu care am învățat să trăim.

Divertismentul care funcționează prin groază

Ne spunem că privim din curiozitate, din interes pentru psihologie sau din dorința de a înțelege mintea umană, explicații care apar de cele mai multe ori după ce episodul a început și alegerea a fost deja făcută, într-un context în care știm de la început că urmează imagini cu crime, agresiuni, frică și suferință.

Această cunoaștere nu schimbă alegerea și nu întrerupe gestul de a continua episod după episod, iar consumul devine constant, previzibil și aproape ritualic, spunând mai multe despre starea noastră emoțională decât despre calitatea artistică a producțiilor. Există un paradox în faptul că ajungem să ne relaxăm urmărind groază și violență, iar acest paradox ține de felul în care ne raportăm la emoții și la intensitate într-o viață devenită controlată și fragmentată de grijile nenumărate și de vocile din capul nostru.

În multe dintre aceste seriale, povestea gravitează în jurul agresorului, care primește profunzime, explicații și un parcurs detaliat, în timp ce victima este redusă la rolul de element narativ necesar pentru ca acțiunea să avanseze. Ajungem să discutăm despre criminal, să îi analizăm comportamentul și trecutul, iar suferința reală a celor distruși de violență se estompează treptat și devine fundal, mutând direcția empatiei fără un moment clar de conștientizare.

Această deplasare produce o formă lentă de normalizare, în care răul este perceput ca obiect de analiză și consum.

Pentru a înțelege puțin ce este în mintea unui criminal, vă invit să descoperiți în următorul episod al podcast-ului iCarte, iParte. INVITAT: Dan Antonescu, anchetator, colonel în rezervă, criminolog, fost șef al Serviciului Omoruri din cadrul Poliției Capitalei

AICI: https://www.youtube.com/@RoxanaBranisteanu/podcasts

Siguranța de pe canapea și masochismul discret al confortului

Privim aceste povești dintr-un spațiu sigur, de pe canapea, cu posibilitatea de a opri oricând și cu certitudinea că ceea ce vedem nu ni se întâmplă nouă, iar această distanță creează o senzație de control asupra fricii. Violența capătă ordine narativă, explicații și finaluri, într-un contrast puternic cu realitatea, unde răul apare fără structură și fără concluzii liniștitoare.

Această diferență modifică percepția și crește toleranța față de imagini și situații care ar trebui să rămână greu de suportat. În acest tip de consum există și o dimensiune masochistă, într-o formă culturală și normalizată, care apare atunci când oamenii aleg intenționat experiențe ce produc disconfort emoțional, teamă și tensiune, pentru că altfel nu mai simt suficient. Este masochismul celui care știe că va fi afectat, că imaginile vor rămâne cu el și că somnul va fi mai agitat, iar totuși apasă „Play”, pentru că acel disconfort produce o trăire intensă într-o viață devenită previzibilă.

Amorțirea și nevoia de a simți ceva

Pe măsură ce acest tip de conținut devine parte din rutina zilnică, apare nevoia de stimuli tot mai puternici pentru a menține atenția, într-o lume în care poveștile liniștite nu mai captează interesul, iar binele nu mai produce suficientă tensiune narativă. Această nevoie se leagă de oboseala emoțională și de suprasaturația unei vieți dominate de presiune, informație și anxietate.

La finalul episodului, ecranul se stinge, iar viața își reia cursul aparent normal, deși imaginile se adună și se așază în interiorul fiecăruia, influențând felul în care privim suferința, frica și violența. Seara următoare, ritualul se repetă aproape identic, iar alegerea pare lipsită de importanță, deși modul în care ne petrecem timpul liber rămâne un indicator al stării unei societăți.

Aceasta este întrebarea care mi-a declanșat acest text:

Ce spune despre noi faptul că ne petrecem serile privind cum își fac rău oamenii unii altora, liniștindu-ne cu gândul că sunt doar filme?

PS: Eu mă uit acum la un film, de pe canapeaua de la RIVA Mamaia, un loc pe care vi-l recomand, iar dacă veniți la evenimentul Books&Wine din Constanța, pe 26 martie, primiți un discount la cazare (cod ”icarte”)