O zi de ianuarie la Pitești. Între carte și zidurile care încă ne vorbesc

Club de lectură la Pitești

Sâmbătă, 24 ianuarie 2026, de Ziua Principatelor Unite, comunitatea iCarte, iParte s-a întâlnit la Pitești pentru un club de lectură care a fost mai mult decât o discuție despre o carte. Am putea spune că a fost o confruntare directă cu istoria.

Am început într-un spațiu cald și prietenos, la Tucano Coffee (în Vivo! Mall, proaspăt deschis). Acolo am vorbit despre Fenomenul Pitești al lui Virgil Ierunca, despre ce știam din pagini, despre ce ne imaginam și despre cât de greu este să cuprinzi într-un text ceea ce înseamnă, de fapt, distrugerea unui om. A devenit clar, încă de atunci, că ceea ce este cuprins în carte nu e nici pe departe totul. Ierunca nu a fost cercetător în sens strict și nu a avut acces la toate detaliile; realitatea a fost, de fapt, mult mai rea decât ceea ce am citit.

Dar adevărata întâlnire nu a fost cu această carte, cât cu locul.

Când am intrat în fosta închisoare, transformată astăzi în Memorial, am simțit imediat diferența dintre a citi și a păși. Una este să parcurgi rândurile lui Ierunca, alta este să intri pe urmele celor care au trăit ceea ce el a încercat să descrie.

Era frig în ziua aceea de ianuarie. Atât de frig încât simțeam că ne pătrunde în oase. Am tremurat de câteva ori, apoi am respirat și m-am liniștit, iar gândul meu s-a dus, inevitabil, la tinerii care au fost închiși aici. Dacă mie îmi era frig pentru câteva ore, cum trebuie să fi fost pentru ei? Zile, luni, ani întregi. Flămânzi, bătuți, umiliți, dezbrăcați de orice formă de demnitate.

Fenomenul Pitești nu a fost doar violență. A fost un experiment de distrugere totală a identității umane. „Reeducarea” nu însemna doar lovituri, ci un proces de degradare profundă, dus până la autodistrugere. Demascarea era punctul central: începea cu întrebări despre familii, despre părinți, frați, credință. Deținuții erau obligați să inventeze povești, acuzații, detalii din ce în ce mai absurde, dar care trebuiau să pară convingătoare. Ajungeau în stadiul în care se degradau pe sine pentru a supraviețui.

Am aflat mai multe despre Eugen Țurcanu — nu doar imaginea sa de călău, ci și trecutul care a fost folosit de Securitate ca instrument de șantaj. Descoperiseră că făcuse parte din Mișcarea Legionară, iar pentru această „aventură” fusese condamnat la șapte ani de închisoare, la Suceava. Era căsătorit și avea o fetiță. În fața acestei situații-limită, s-a gândit cum ar putea ieși. Așa ajunge la Pitești, unde este folosit pentru a coordona ceea ce numim astăzi Fenomenul Pitești.

Chipul lui din fotografii pare aproape ireal: frumos, tânăr, sigur pe sine, ca un personaj din filmele despre criminali în serie. Un contrast tulburător cu ceea ce a făcut.

Virgil Ierunca povestește, la un moment dat, că Țurcanu stătea două ore la geam, privind cum ninge, gândindu-se la soția și fiica lui. Aceeași mână care organiza tortura avea și această nostalgie domestică. Aici apare poate cea mai grea întrebare: cum poate un om să fie, în același timp, tată și călău?

Pe pereții fostei închisori, fotografiile spun o poveste crudă: victime devenite călăi și călăi care au fost, la rândul lor, victime. Un amestec de frică, ideologie și instinct de supraviețuire. Cu o excepție care m-a urmărit mult după ce am plecat: Nicolae Purcărea (i-am luat și cartea, Urlă haita). Unul dintre puținii care nu au fost frânți complet. Privirea lui din fotografie pare că spune: „Nu m-ați învins”.

De ce acea generație? Pentru că era cel mai greu de frânt. Tineri, studenți, intelectuali, oameni cu credință și idealuri. Tocmai de aceea au fost aleși. Comunismul nu putea construi nimic fără să distrugă mai întâi această coloană vertebrală a societății. Și, oricât de dur ar suna, în mare parte a reușit. A distrus o întreagă generație.

Fenomenul Pitești nu a fost un accident. A fost un import ideologic, ceva ce doar în URSS-ul stalinist se mai încercase. Iar aici a fost dus la extrem, cu un zel care spune mult despre ce poate face ideologia atunci când se rupe complet de umanitate.

Vizita la Memorialul Închisoarea Pitești ne-a ajutat să înțelegem că nu vorbim doar despre un episod istoric, ci despre o lecție. O lecție despre cât de fragile sunt limitele morale ale omului. Despre cât de ușor pot fi transformate victimele în instrumente ale răului. Și despre cât de importantă este memoria.

Ziua de 24 ianuarie din Pitești a unit lectura, dialogul și confruntarea directă cu istoria. Nu a fost o experiență comodă, dar sigur una necesară. Am plecat de acolo cu un sentiment greu de pus în cuvinte. Nu doar cu informații noi, ci cu o responsabilitate: aceea de a nu transforma aceste povești în simple capitole de manual. Pentru că, în spatele fiecărei celule, a fiecărei fotografii, a fiecărui nume, a existat un om.

Cred că acesta este sensul unui club de lectură, cel puțin la iCarte, iParte: nu doar să citim cărți, ci să învățăm să privim istoria în ochi, chiar și atunci când doare. Piteștiul ne-a oferit o zi care rămâne mult timp după ce am plecat. O zi care nu se închide odată cu ultima pagină.

Mulțumim, Tucano Pitești și Memorialul Închisoarea Pitești, cât și LemCraft pentru panoul Book Club!